Năzuințe

Simt că mă conduci spre o răscruce de drumuri. Tu-mi știi dorințele, dar îmi cunoști și slăbiciunile. O, Doamne, multe sunt! Dar înțeleg că privirea mea trebuie să fie înainte, spre Tine, spre ceea ce mi-ai pregătit. Doar de-asta mi-ai pus ochii în față.

Întotdeauna m-am rugat pentru înțelepciune. Și îndrăznesc să-ți mai cer încă puțină. Dar Te rog să mi-o dai la pachet cu înfăptuire.

Astăzi încerc un nou început. Între noi fie vorba, nu mai prea am încredere în mine. Cedez controlul. De fapt, haosul… Și dacă mai am zvâcniri de rebeliune, descoperă-mi ochii. Fă-mă să văd clar ce pot produce prin egoismul meu. Fă să doară! Ca să-mi revin.

Am greșit și-apoi am insistat în greșeli. Dar vreau să cresc. Și-apoi să fiu tot mai sinceră.

Astăzi am perceput într-un mod profund o părticică din complexitatea Ta. Și n-am mai avut imaginație ca să Te completez. Și-ți mulțumesc!

Advertisements

Pași mărunți (dar înainte)

image

Am ajuns să apreciez mai mult sinceritatea decât inteligența. Să prețuiesc adevărul în defavoarea frumosului. Îmi plac oamenii care gândesc complex și care discută idei înalte. Însă am un loc special în inimă pentru cei care pot să-și dezgolească sufletul chiar prin cuvinte imperfecte. Mai bine puțin și simplu și autentic, decât mult și fals sau superficial. Și cred că e nevoie de foarte mult curaj să fii complet sincer. Să devii vulnerabil în mod conștient…

Am început anul cu un nou stagiu, într-o clinică nouă, printre oameni noi. La început am fost complet ignorată, iar asta m-a neliniștit puțin, însă după câteva zile m-a indignat de-a dreptul. Eu venisem cu entuziasm, pregătită să învăț lucruri noi, să descopăr medicina din altă perspectivă, însă după ce trecea momentul salutului de dimineață nimeni nu mai avea treabă cu mine. Nu puteam face nimic… Și poate sună cam forțată comparația, însă după câteva zile pierdute, m-am simțit ca Estera: am decis să iau inițiativa, mi-am lăsat timiditatea deoparte, am intrat în cabinetul șefului de secție și am întrebat dacă pot participa și eu la consultațiile sale. De pe buzele lui groase și ciudat încurbate am auzit “Da, cum să nu?!”. Răspunsul m-a luat prin surpindere, iar imaginea de dulău fioros pe care o aveam în minte a pălit imediat. Și-apoi am făcut la fel cu toți medicii din secție, ca să primesc de fiecare dată același răspuns. N-aș fi crezut vreodată că eu voi avea curajul să fac un prim pas către superiorii mei. Și a fost atât de simplu. Cineva mi-a spus că poate asta a fost ca o provocare din partea lor – să vadă cât de proactivă sunt. Cred că am trecut testul.
Și sunt surprinsă de fiecare dată când observ schimbări de felul acesta în viața mea. Iar mai apoi constat că le-am cerut chiar eu într-un fel sau altul. Cred că Dumnezeu a înțeles corect ceea ce eu m-am rugat încâlcit. Pentru că au fost rugi sincere. Acum înțeleg asta.

Pentru 2016 am cerut curaj și sinceritate. Mai ales sinceritate.

Așa ca cei din Filadelfia, care deși aveau puțină putere, au făcut lucruri mari în ochii Tatălui, pentru că au păzit Cuvântul cu credință și onestitate și s-au dovedit curajoși recunoscând Numele Lui peste ei. Puținul lor a fost autentic, iar pentru asta a depus mărturie “Cel Sfânt, Cel Adevărat“.
Până la urmă, să fim sinceri, puterea nu e a noastră. De la prima gură de aer pe care am inspirat-o și până la ultima bătaie a inimii noastre, toate sunt daruri… Când suntem noi slabi, El Își arată puterea.

Îmi doresc să avem curajul să ne dezbrăcăm de noi înșine, să dezvoltăm o relație autentică cu Creatorul nostru și să trăim onest în fiecare zi. Față de El, față de noi și față de ceilalți.

Dorinţă pentru două mii şaisprezece

Sunt oamenii străini şi parcă nu se mai adună,
Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,
N-ai unde mai cerşi un colţ uscat de vorbă bună,
Ori un pahar răcoritor de bunăveste.

Ni-i inima, acum, cu porţi înalte către stradă,
Ferestrele nu se deschid decât spre sine;
Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă
Şi ne ascundem lacrima de rău şi bine.

Aşa ni-i de străină vremea, când spre seară,
Pe banca de la poarta inimii, uitată,
Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară,
Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.

Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre,
E-atâta sete de lumină în mulţime;
Deschideţi porţile spre lume, ferecate, oarbe,
Daţi drumul la lumină peste-întunecime!

Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,
Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;
De oameni buni şezând la porţi de inimi nestrăine,
De braţ prieten celui care stă să cadă.

Ieşiţi din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,
Turnaţi ulei destul în candele, spre-afară!
Să fim lumină pe cărările terestre!
Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară!

~ Nevoia de ferestre, Daniel Chirileanu

Poveste de Crăciun – Abigail Bogoșel (un necrolog altfel)

Marius Cruceru

Abigail, văduva lui Onisim, a ținut să citească ea necrologul la înmormîntare. Și bine a făcut! Credeam că astfel de material nu se mai găsește. Credeam că odată cu generația lui Floarea Măriuț materialul pentru astfel de femei s-a terminat. Nu este așa! Generația noastră încă are multă nădejde.

Textul care urmează este așa cum l-a scris ea. Fără niciun fel de modificare, fără corecturi sau intervenții. L-a scris dintr-o bucată și l-a citit dintr-o răsuflare.

Este o lecție pentru noi toți.

View original post 853 more words

eu judec, tu judeci, El iubeşte şi iartă

prtscr

(textul integral poate fi citit aici)

Astăzi mi-am reamintit, pentru a nu ştiu câta oară în ultimul timp, faptul că nu mă pot salva singură. Nu mă fac eu creştină. Degeaba îmi cenzurez limbajul, degeaba evit conflictele, petrecerile şi beţiile, şi poate chiar degeaba citesc Biblia, dacă prin toate astea mă dezvinovăţesc pe mine, în timp ce condamn alte suflete la pierzare. Uneori mă port de parcă eu am fost pusă să împart dreptatea lui Dumnezeu în rândul oamenilor.

Rostim uneori sentinţe absurde, pentru că în loc să-i aşezăm pe cei din jur în mâna Creatorului lor, fiind în asentiment cu gândurile Lui, noi îi aruncăm într-o balanţă care îi compară cu noi înşine. Cu noi!! Pentru că ne vedem suficient de buni.

Dar cum am ajuns atât de josnici încât să ne permitem să împărţim dragostea lui Dumnezeu?! Să spunem că Îl urmăm când de fapt trăim fariseismul condamnat de El…

Eram de gardă în noaptea când a avut loc incendiul, doar că nu în Bucureşti. Pe la miezul nopţii am internat un copilaş cu pneumonie şi apoi am urcat pe secţie, unde asistentele urmăreau şocate ştirile în direct. De-atunci e imposibil să nu aud vorbindu-se despre Colectiv la spital, prin magazine, pe internet sau pe stradă.

Dar mai mult decât tragedia în sine m-a întristat atitudinea creştinilor. Prea mulţi, uitând din ce întuneric au fost scoşi (pentru că nu au ieşit singuri!), în loc să arate compasiune rockerilor arşi într-un club obscur şi familiilor lor, au aruncat cuvinte şi judecăţi grele. Credeau că Îl justifică în vreun fel pe Dumnezeu? Se simţeau oare responsabili să Îi ia apărarea sau ce o fi fost în mintea lor? De ce s-au simţit capabili să “lapideze” nişte oameni şi aşa bulversaţi?

Erau oamenii aceia păcătoşi? Cu siguranţă! Meritau ei să plătească pentru păcatele lor cu o moarte în chinuri? Nu mai mult decât noi. Însă factura asta a fost demult achitată. Şi totuşi, unii uită faptul că Samariteanul milos (pe care zic ei că-l urmează) mai întâi i-a legat rănile celui căzut, nu i-a scos ochii cu Tora şi nu l-a certat pentru că a apucat-o pe drumul greşit. Nu-i înţeleg…

Dar nu-i nimic, mai e dragoste şi pentru ei… Şi iertare. Încă o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Până când vor înţelege şi ei faptul că Dumnezeu nu poate fi cuprins sau limitat de mintea umană. Iar El… El e dragoste.

Precious thought

“I would rather be what God chose to make me than the most glorious creature that I could think of; for to have been thought about, born in God’s thought, and then made by God, is the dearest, grandest, and most precious thing in all thinking.”

~ George MacDonald

ephḗmeros

“Femeie, de ce plângi?”
Primele Lui cuvinte după înviere…

Avem senzaţia că viaţa noastră efemeră e atât de importantă încât sfârşitul ei devine o tragedie. Dar noi trăim de fapt în baloane de săpun. Ce ridicoli trebuie să părem pentru Dumnezeu, care a creat şi menţine universul, atunci când ne încredem în materia care azi e şi mâine dispare, însă ne îndoim de puterea Lui.
Şi ce încredere avem in bula noastră…
Dar El ţine cheile locuinţei morţilor.
De ce să rămânem naivi?

~
Am scris textul acum cateva luni, însă azi recitindu-l l-am înţeles parcă şi mai bine.

Cum pot oamenii să se simtă puternici când vieţuiesc în trupuri aşa de fragile? Şi care se usucă fără viaţă din Viaţa Însăşi?

Fiecare medic are pacienţi pe care nu îi va uita niciodată şi prin care a învăţat ceva.

Doamna Vasilica a fost primul pacient de care m-am ataşat. Deşi eram studentă pe-atunci, ea m-a tratat ca pe medicul ei şi şi-a dezgolit trupul şi sufletul în faţa mea. Cele câteva zile în care vieţile ni s-au intersectat m-au schimbat pentru totdeauna. (Am mai scris despre ea aici.)

M. avea doar febră atunci când l-au adus la spital. Peste jumătate de oră nu mai putea să meargă, apoi nici să vorbească. Meningoencefalită acuta. Am îndraznit ‒ “Doamne, ştiu că Tu poţi, te rog vindecă-l!” Aproape toată garda am stat lângă el, am povestit şi aşteptam un răspuns favorabil la antibiotice. Mai mult decât răspunsul lui M., îl aşteptam pe cel al lui Dumnezeu. Şi a venit, pentru că după două zile M. plângea în reanimare după doctoriţa cu păr creţ (adică eu), iar după o săptămână îmi spunea că se simte gata să alerge. După încă o săptămână a plecat acasă pe picioarele lui, bucuros că va putea şi mai departe să alerge şi să facă matematică.

În cea mai grea gardă de până acum am avut două cazuri de stop cardio-respirator. În timp ce îl resuscitam pe primul copilaş, m-am rugat doar “Doamne, te rog fă-l să iasă!” (din stop). Deşi e grav bolnav şi şansele lui sunt minime, în ziua aceea Domnul n-a spus stop şi R. încă trăieşte. Iar după câteva ore, o fetiţă de 4 ani mi-a demonstrat ce efemer e omul, atunci când la 5 minute după ce am văzut-o veselă şi povestitoare, am găsit-o vânătă şi fără suflare în braţele asistentei. Deşi a plecat sănătoasă din spital, nu-mi pot aminti faţa ei, în mintea mea e doar imaginea din cele câteva minute  în care n-a mai suflat, iar noi ne chinuiam s-o readucem părinţilor ei.

Oamenii au adesea aşteptări uriaşe de la ceilalţi oameni. Şi uită faptul că nimic din ceea ce am face noi nu cântăreşte mai mult decât un cuvânt de-al lui Dumnezeu.

Am înţeles asta mai bine acum două zile, atunci când inima lui S. a tăcut sub stetoscopul meu. Şi nici adrenalina, nici vreo manevră de resuscitare nu au schimbat ordinea Lui.

Cum, cu atâtea dovezi, să te crezi superior unui Dumnezeu a cărui absenţă înseamnă moarte?

Cum să te îndoieşti de El şi să te vezi pe tine capabil?

Am învăţat atât de multe lucruri până acum. Pe-o parte le-am şi uitat. Sper doar să nu mai uit că Tu ai primul şi ultimul cuvânt. Ajută-mă să nu mă mai pierd în detalii.

Iubiți cu Dragoste

IMG_20150330_072625

Citeam de dimineață pasajul din Matei 24.

Isus le-a zis: “Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: “Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Războaie au mai fost, cutremure, foamete și ciumi au tot lovit pământul, persecuțiile nu au încetat, iar hristoși contrafăcuți și profeți mincinoși vedem în fiecare zi.

În mintea mea nimic nu anunță finalul omenirii precum o face răcirea dragostei. A celor mai mulți.

Versetul 12 m-a marcat de când l-am auzit prima dată. Îl am fotografiat pe retină. Era singurul verset pe care nu puteam să-l cred. Mă gândeam că din moment ce e scris, oamenii sunt avertizați, sigur vor avea grijă să fie iubitori. N-au trecut mulți ani de-atunci… Și mă încearcă stări paradoxale când asist la împlinirea versetului precum la demonstrația precisă a unei teoreme. Pentru că dragostea noastră și-a schimbat direcția către ‘sine’ și a devenit patologică. Cu o pasiune bolnăvicioasă ajungem să idolatrizăm, iar apoi demonizăm orice am iubit și ne-a dezamăgit.

Și îndrăznim să îl contrazicem pe Dumnezeu spunând că există greșeli de neiertat.

Însă mă bucur așa de mult de înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu (e o senzație cât se poate de fizică a expresiei “îmi saltă inima de bucurie”). El știe că prin căderea din perfecțiunea Lui am devenit uituci. Și-atunci ne-a pregatit mementouri, pe care ni le scoate în cale pentru a ne reaminti lucrurile pe care le consideră importante. (Așa cum fiecare răsărit îmi amintește că, deși nu sunt eu în control, lucrurile dirijate de El sunt întotdeauna perfecte.)

E Paștele. Oamenii au repetat de-atâtea ori “Hristos a înviat!” încât nu mai știu sensul cuvintelor. Dar tot un adevăr rostesc. Un adevăr ce amintește de victoria dragostei.

Nemurirea a venit în fărâma noastră de timp, ca să ne reamintească ce e iubirea, care aduce cu ea pace și viață.

Pentru că Dragostea a ținut Viața în furtuna de ură și umilință, când rănile sângerânde nu dureau precum privirea întoarsă a Tatălui… “Dar El a disprețuit rușinea.” Pentru că dragostea e mai tare ca moartea. Și nu se împiedică de lucruri precum rușinea.

Am înțeles că dacă dragostea mea s-a răcit și nu produce pace, ci mai degrabă sufocă viața, e pentru că am alimentat-o dintr-o sursă greșită.

Însă pentru că a iubit cu-adevărat, Hristos a înviat!

Pace nouă!

(ne)însuflețire

Dragi frati si surori, iata-ne adunati in jurul trupului neinsufletit al fratelui nostru…

Astazi parca a sunat altfel in mintea mea expresia asta. Pare un inceput sec de discurs funebru, dar ascunde o speranta in spatele cuvintelor atat de uzate.

Priveam fix la el si am inteles ca bunicul nu mai e aici. E aceeasi fata care emana pace, dar ochii zambitori stau inchisi de-acum. Degeaba i-as lua mainile batatorite intr-ale mele, nu mi le mai poate strange. E doar un trup neinsufletit.

I-ai racit trupul, moarte, dar sufletul nu i l-ai putut atinge. Chiar daca mi-ai pus lacrimi din ochi, nu-ti datorez nimic. Si nu imi poti fura atatea amintiri, nu mi-l poti omori si-n suflet. Bunicul e acasa, iar tu nu ai voie acolo.

I-am indragit si trupul, si vocea, si privirea. Dar sufletul meu s-a lipit de ceea ce ochii nu pot vedea… Si-as vrea sa-l mai imbratisez o data, dar cred ca revederea sufletelor va fi cu mult mai emotionanta.

Pamantule, pamantul iti e de-ajuns. Suflarea s-a intors la Cel care a dat-o.

Vocea cuvintelor

Ce voioasa, ce voioasa

Este viata de crestin

Orice zi din viata-i luminoasa,

Fii slavit, o har divin!

Am fost surprinsa astazi de cat de puternic a sunat refrenul acesta in biserica la adunarea de dimineata. Si ma gandeam, ori am eu o problema, ori e un cor mincinos.

Nu stiu cat de ciudata e gandirea mea, dar eu pur si simplu nu am putut canta partea asta.

Pentru ca sunt inca furioasa cand ma gandesc la mama care si-a adus vineri copilul la spital mai mult mort decat viu. Pentru ca ma surprinde neplacut sa constat ca nu exista oameni perfecti. Pentru ca ma doare sa vad copii suferind din cauza adultilor si ma sufoca neputinta mea de a-i cruta de toate astea. Pentru ca imaginea unui batran intubat zacand pe un pat de spital a culminat cu fiori reci atunci cand un telefon m-a anuntat ca bunicul a plecat acasa…

Ma intristez in fiecare zi cand vad la mine si la altii cat de usor se poate trece cu vederea o binecuvantare si cat de repede uitam sa multumim. Ma enerveaza indiferenta si egoismul. Atunci cand vad ca ni s-au uscat inimile de lipsa exercitiului iubirii, in timp ce limbile se intaresc tot mai mult, pentru ca se arunca prea usor cuvinte cu greutate…

Nu cred ca viata in general, cu atat mai putin cea de crestin, poate fi numai bucurie si zambet. Pentru ca atunci n-am mai avea nevoie de Mangaietor.

Tata, stiu ca Tu poti schimba si raul in bine. Dar astazi n-am putut canta. As fi mintit. Si decat sa afisez o credinta ipocrita, astazi prefer sa astept in tacere ziua in care vei transforma versurile astea in realitate.